marți, 15 septembrie 2009

Eternitatea prin dilemă

“Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul si nici iadul nu mi-i bun,
Si totuşi, ştiu, că-mi voi găsi norocul,
Chiar dacă din cenuşă mă adun”
(Joc pe trambulină)
Cel mai bine vorbesc, despre autorul unui volum de poezie, chiar versurile acestuia, într-un mod în care nici cel mai iscusit critic literar nu ar putea-o face. Iar această sugestivă metaforă, acest început al poeziei “Joc pe trambulină”, este foarte grăitoare pentru a ne face înţeles, nouă, cititorilor, sensul acestui volum de versuri, pentru a pătrunde şi a pricepe… de ce… ”Eternitatea prin dilemă”…
Faptul că omul are o existenţă dilematică este binecunoscut, dar, şi mai evident este faptul că multe dintre suflete nu îşi găsesc întotdeauna liniştea, în fărâma de timp ce le-a fost dată. Volumul de faţă încearcă şi izbuteşte să facă cititorul să înţeleagă natura dilematică a existenţei, să o conştientizeze, asumându-şi eternitatea.
Volumul este constituit ca o călătorie, un periplu printre trăiri şi sentimente, trăiri ale unui eu liric aflat într-o continuă căutare a sensurilor. Îndrăznind să dezlegăm tainele acestui volum, întâlnim teme şi motive poetice precum: iubirea, familia, moartea şi ca un “firesc”, o aplecare spre poezia religioasă.
Cele mai multe dintre textele lirice incluse în acest volum, au sens dilematic. Cu toate că titlul ar putea să sugereze optimism, în “Declaraţie în zori”, sentimentul de amărăciune, de tristeţe, este cel care predomină. Scrisă la persoana I, cu un început declarativ (“Vă iubesc cu lacrimile-n suflet...”), poezia surprinde un eu liric doborât de senzaţia că se află pe o pantă descendentă, căreia nu i se poate împotrivi nicicum. Simţind suflarea rece a morţii din ce în ce mai aproape, el tânjeşte după trecut, după vremurile de altădată când încă mai ştia “ce-nseamnă a visa” (oniricul fiind o prezenţă constantă în versurile sale). Începutul poeziei ar putea duce gândul cititorului spre un ”răsărit”, “zorii” din titlu sugerând tocmai ideea unui elan vitalist plin de optimism, dar finalul este unul trist, în care, în pofida dorinţei de viaţă, eul liric admite că minciuna este cea aducătoare de moarte, iar adevărul este elemental ordonator al vieţii.
Îndreptându-ne atenţia spre poezia care dă titlul acestui volum, “Eternitatea prin dilemă”, descoperim acelaşi dualism al stărilor sufleteşti, al sentimentelor şi trăirilor. Poezia începe într-un ton optimist, cerul existenţei pare curat şi binevoitor, iar ceaţa pare că se ridică. Încet-încet, încrederea temerară scade, transformându-se mai întâi în dezamăgire, apărută odată cu obstacolele vieţii, apoi în regret. Poezia surrinde atitudini, stări şi sentimente contradictorii, într-o stranie antiteză între trecut şi prezent. Întâlnim un “eu” zbuciumat, regretând vremurile trecute când niciun obstacol nu era îndeajuns de puternic să-i oprească sau să-i amâne ascensiunea, regretând o iubire stinsă de tot ce reprezintă constrângerile factorilor externi. Nevoia renaşterii reaprinde nădejdea, iar ultimele două versuri ale poeziei se pot citi într-o cheie de explicaţie-concluzie: “Mereu, de la extremă la extremă/ Asta e viaţa… veşnic o dilemă”.
Iubirea, cu aspectele ei multiple este prezentă în texte precum: “Noaptea în cuvânt”, “Vreme pentru noi”, “Însemn de faptă”, “Real, iubind”, ultimul titlu din această enumerare aparţinând unei creaţii care surprinde acest sentiment într-un mod paroxistic. Cititorul este atras de un buchet de stări ale eului liric precum iubire, regret, dar şi hotărârea de a recâştiga ceea ce este pierdut. Căutarea continuă, absurdă şi fără rezultat, singurătatea care îl copleşeşte şi pe dinafară şi pe dinăuntru, dar şi iubirea pe care nu credea că o va trăi la intensitate maximă, sunt trăiri care nasc sentimentul că timpul trece prea încet, iar tot în jur e confuz.
“Cântec de timp prezent” este o creaţie ce aduce în prim-plan o ipostază “fericită’ a îndrăgostitului, o poezie ce se conturează ca o veritabilă declaraţie lirică. Forţa lui “noi”, simbol al cuplului împlinit, se poate observa la întâlnirea cu textul amintit.
O puternică încărcătură sentimentală transmite “Credinţă în definitiv”, din care răzbat trăiri grele, puternice şi profund contradictorii. Poetul mărturiseşte credinţa în Divinitate într-o tonalitate altruistă, creştină: “Mă rog la Dumnezeu, mă rog la cer/Să poată să vă ierte-acest păcat/Şi chiar când mă loviţi, eu încă sper/Să-l regăsiţi pe Cel adevărat.” Arta este văzută ca o formă de învingere a efemerităţii, de retuşare a (i)realităţii, de izbândă prin iertare şi mai mult prin... iubire:” Când toate se întorc în matca lor/Prin jocul revenirii în trecut”… ”în ceasul judecăţii de apoi”.
Având aspectul unui psalm, a unei rugi, adresată Divinităţii, în care eul liric, crede cu toată puterea, poezia “Epitaf”, alături de “Rugăciune de totdeauna” şi “Rugă de Decembrie”, creionează latura religioasă a creaţiei poetice şi a unui suflet atins de aripa de înger a inspiraţiei. “Rugăciune de totdeauna” este totodată o recunoaştere pioasă a puterii divine. Ca şi în alte poezii ale acestui volum, într-un firesc spirit creştin, întâlnim acelaşi regret pentru erorile trecutului, un eu lirirc apăsat, însingurat şi meditativ, oricând capabil să-şi pună viaţa chezăşie pentru împlinirea mântuitoare şi salvatoare: familia. Cu un înţeles aparte, acest poem ne trimite gândul spre filozofia Psalmilor arghezieni. În acelaşi registru creativ şi stilistic se înscrie şi poezia “Întrebări târzii”, ce surprinde o latură aparte a sufletului omenesc, o poezie cu puternică încărcătură sentimentală provocată tocmai de pierderea tatălui, moment greu, de cotitură, în drumul fiecărei existenţe.
Un loc aparte în acest buchet de trăiri şi sentimente exprimate în versuri îl ocupă trei poezii:”Pasărea I”, “Zborul păsării I” şi “Plânsul păsării I”, poezii pline de sugestii şi semnificaţii, adevărate arte poetice; pasărea simbolizând aici puterea de creaţie, harul cu care este înzestrat poetul. Cele trei creaţii, puternic legate între ele, sunt semnificative, versurile lor sugerând “traiectoria” sau “etapele” prin care trece procesul creaţiei artistice, implicit literare.
Răsfoind cu atenţie filele acestui volum, cititorul descoperă câteva poezii, e drept, puţine la număr, cu tematică istorică, “Umbra. Podul lui Traian”, fiind doar una dintre ele. Relevantă pentru acest aspect este chiar scrierea care însoţeşte prefaţa autorului, din debutul cărţii: ”Ce limbă vorbeau Dacii?”. Ne putem da seama de aici, de faptul că nu întâlnim doar un meşter al cuvintelor, un “zugrăvitor” al sentimentelor, ci şi un cunoscător al istoriei naţionale, al neamului românesc, în cele mai detaliate aspecte ale sale, un spirit militant.
La finalul acestei călătorii printre stări şi stihuri, după ce vom fi lecturat cu atenţie poeziile din filele cărţii de faţă, putem afirma cu certitudine faptul că, autorul se află pe drumul cel bun în dobândirea eternităţii, prin creaţia literară, care va dăinui peste timp şi generaţii, peste dileme, aparent de neelucidat.
Georgiana Coman

Niciun comentariu: